Consilierii principali ai preşedintelui Donald Trump pregătesc deja scenariul victoriei în Iran pentru ziua inevitabilă în care acesta va încerca să se retragă Statele Unite din război. Astfel, Casa Albă inventează inclusiv un scenariu final suprarealist în care preşedintele va proclama personal capitularea necondiţionată a Republicii Islamice - chiar dacă acest lucru nu va fi adevărat, scrie CNN, preluat de News.ro.
Secretarul apărării, Pete Hegseth, a afirmat marţi că numai Trump poate judeca dacă războiul se află „la început, la mijloc sau la sfârşit”. Este ca şi cum şeful său ar fi singurul arbitru al realităţii în mijlocul unei conflagraţii regionale violente.
Dar este puţin probabil ca liderii iranieni să coopereze, deoarece scenariul lui Trump va intra în conflict cu obiectivul lor principal într-o luptă existenţială: să depăşească toleranţa americanilor faţă de un nou război în străinătate.
Iar istoria zbuciumată a Orientului Mijlociu arată că violenţa nu este un robinet care poate fi pur şi simplu închis. Fiecare nou război nu face decât să reînvie nemulţumirile istorice care îl alimentează pe următorul. Această experienţă amară înseamnă că israelienii, libanezii, iranienii şi fraţii lor regionali vor fi mai puţin optimişti decât echipa lui Trump în privinţa viitorului.
Mai mult, trecutul recent al Americii sugerează că aceste conflicte sfidează adesea strategiile prezidenţiale de ieşire şi rareori culminează cu victorii neechivoce, precum cele asupra Germaniei şi Japoniei în al Doilea Război Mondial.
DE CE CASA ALBĂ TREBUIE SĂ SE GÂNDEASCĂ LA UN FINAL
Modalităţile potenţiale de a opri operaţiunile militare americane ar putea fi încă departe. Dar există o urgenţă tot mai mare de a le identifica, deoarece criza petrolului declanşată de război ameninţă cu un dezastru economic global. Iar poziţia politică fragilă a lui Trump riscă să fie şi mai slăbită de preţurile ridicate ale benzinei, deşi el insistă că sunt „temporare”.
Conflictul subminează, de asemenea, promisiunea electorală a lui Trump de a nu începe noi războaie. Nu este vorba de o chestiune politică minoră. Este o obligaţie purtată în inimile a sute de mii de militari americani, bărbaţi şi femei, care au servit în războaiele de după 11 septembrie şi au jurat să-şi onoreze compatrioţii căzuţi la datorie, opunându-se noilor conflicte externe.
În mijlocul bravadei staccato a conferinţei sale de presă de marţi, şeful Pentagonului Pete Hegseth a vorbit în mod direct despre această încredere din perspectiva sa de veteran decorat al războaielor din Irak şi Afganistan: „Nu este vorba de o construcţie naţională fără sfârşit, genul de mlaştini pe care le-am văzut sub Bush sau Obama. Nici măcar nu se apropie de asta. Generaţia noastră de soldaţi nu va permite ca asta să se întâmple din nou, şi nici acest preşedinte”, a spus Hegseth.
Spre deosebire de camarazii săi care se opun unui nou aventurism, Hegseth a conchis că răspunsul este un tip de război american mai letal şi mai neîngrădit, dus prin campanii aeriene înfricoşătoare sau raiduri ale forţelor speciale, precum cel care l-a răsturnat pe preşedintele Venezuelei. „Îl zdrobim pe inamic printr-o demonstraţie copleşitoare de capacităţi tehnice şi forţă militară”, a spus el despre războiul cu Iranul. „Nu vom ceda până când inamicul nu va fi învins total şi definitiv. Dar o vom face... în conformitate cu calendarul nostru şi la alegerea noastră”, a punctat el.
Dacă această metodologie funcţionează este una dintre cele mai mari întrebări în materie de politică externă în cel de-al doilea mandat al lui Trump. Preşedintele, însă, s-a străduit să găsească o justificare definitivă pentru război. El a lansat avertismente că Iranul era pe cale să distrugă Orientul Mijlociu şi că a reconstituit un program nuclear pe care anterior susţinea că l-a „distrus”. El a insistat pentru o schimbare de regim şi a cerut să numească următorul lider al ţării, dar a spus şi că ar putea încheia un acord cu un cleric iranian.
Această lipsă de precizie retorică explică de ce administraţia se luptă acum pentru scenarii finale mai convingătoare.
Marţi, secretarul de presă al Casei Albe, Karoline Leavitt, a fost întrebată ce a vrut să spună Trump când a cerut capitularea necondiţionată a Iranului. „Când preşedintele Trump spune că Iranul se află într-o situaţie de capitulare necondiţionată, el nu susţine că regimul iranian va ieşi în faţă şi va spune asta”, a explicat Leavitt. „Ceea ce vrea să spună preşedintele este că ameninţările Iranului nu vor mai fi susţinute de un arsenal de rachete balistice care îi protejează de construirea unei bombe nucleare în ţara lor”, a explicat ea. Şi a continuat: „Preşedintele Trump va determina când se află Iranul într-o situaţie de capitulare necondiţionată, când nu mai reprezintă o ameninţare credibilă şi directă pentru Statele Unite ale Americii şi aliaţii noştri”.
Leavitt s-ar putea să fi renunţat la o condiţie imposibil de îndeplinit pusă de Trump. Dar ideea că ar putea accepta o falsă capitulare a Iranului pune la încercare credibilitatea Casei Albe.
DE CE IRANUL AR PUTEA PROCLAMA, LA RÂNDUL SĂU, VICTORIA
Dar nu doar finalul nu se leagă. Trump a ezitat să le spună americanilor adevărul despre ceea ce se întâmplă cu adevărat. El se referă la război ca la o „excursie”, într-un caz clasic al tendinţei identificate de George Orwell ca politicienii să folosească greşit limbajul pentru a ascunde realitatea, nu pentru a exprima adevărul.
Administraţia are argumente solide că atacurile aeriene ale SUA şi Israelului provoacă daune catastrofale infrastructurii militare, nucleare şi de rachete a Iranului, iar acum şi bazelor economice ale regimului. Un Iran neutralizat ar face Israelul şi regiunea mai sigure şi ar constitui o victorie importantă pentru preşedinte, chiar dacă regimul ar rămâne la putere. Totuşi, aşteptările ridicate pe care le-a creat şi justificările sale contradictorii pentru atacuri ar putea diminua o astfel de realizare.
Dar o victorie prezidenţială prematură, care ignoră realitatea unui război încă în toi, ar repeta un model ce a bântuit politica externă modernă a SUA. Adesea, America a părut să ducă războaie diferite de cele ale adversarilor săi. Şi în cel actual, este de conceput ca ambele părţi să revendice victoria atunci când luptele se vor opri, notează CNN.
Regimul teocratic al Iranului este lovit de cea mai mare superputere mondială şi de o hegemonie regională. Armata sa este distrusă, iar influenţa sa regională, construită de-a lungul deceniilor, este decimată. Dar orice altceva în afară de o înfrângere totală – indiferent dacă Trump susţine în mod fals că regimul s-a predat – ar conta ca o victorie.
„Cred că liderii iranieni înţeleg că sunt inferiori din punct de vedere militar faţă de Statele Unite (şi) că nu vor obţine o victorie militară”, a declarat Mohammad Ali Shabani, redactorul Amwaj.media. „Trebuie să ne gândim cum ar defini Iranul victoria? Pentru că fiecare stat trebuie să aibă un fel de final în care să poată pretinde că a ieşit victorios”, atrage atenţia expertul. „Cred că pentru (regimul iranian) este vorba despre a putea spune că a supravieţuit”, adaugă Shabani.
ISTORIA ARE LECŢII PENTRU IRAN
Discrepanţa în lupta SUA împotriva Iranului este caracteristică multor războaie moderne ale Washingtonului.
De obicei, SUA se bazează pe puterea de foc masivă, pe capacitatea armamentului său de înaltă tehnologie şi pe capacitatea de a provoca distrugeri enorme cu precizie pe un câmp de luptă vast.
Aproape întotdeauna se confruntă cu adversari mult mai slabi.
Dar inamicii se adaptează şi duc un război asimetric. Adesea au confundat Washingtonul cu rezistenţa lor, cu tactici insurgente sau au exploatat condiţiile locale, terenul sau cultura, pe care SUA nu le înţelege.
Iranul ar putea răspunde la o revendicare de victorie a lui Trump cu atacuri teroriste asupra ţintelor uşoare globale ale SUA, cu atacuri continue cu rachete în Golf sau prin activarea a ceea ce a mai rămas din aliaţii săi regionali, precum Hezbollah şi Hamas. Plantarea de mine în Strâmtoarea Ormuz – o rută critică de export de petrol – are scopul de a creşte costurile pentru Trump. Războiul cu drone de nouă generaţie este o modalitate ieftină şi uşoară de a-şi reconstrui rapid ameninţarea în afara graniţelor sale.
Teheranul a consultat fără îndoială manualele de tactici ale inamicilor SUA care au fost învinşi în trecut. În Vietnam, gherilele comuniste Viet Cong şi armata nord-vietnameză s-au topit în junglele dense, unde aveau avantajul asupra trupelor americane. În Irak, prăbuşirea statului irakian a dus la apariţia insurgenţelor şi a miliţiilor sectare care au creat terenuri de luptă pentru trupele americane. În Afganistan, talibanii au aşteptat aproape două decenii ca America să plece, urmând exemplul strămoşilor lor care au rezistat imperiilor sovietic şi britanic.
GEOGRAFIA, UN AVANTAJ PENTRU IRAN
Iar Teheranul mai are un avantaj: geografia.
Distanţa Americii faţă de astfel de teatre de război explică, de asemenea, de ce războaiele străine devin finite odată ce cetăţenii se întreabă de ce luptă în bătăliile altor popoare cu sângele şi pe banii americanilor. Eşecul lui Trump de a pregăti corespunzător ţara pentru acest război şi de a defini obiective clare şi o strategie de ieşire îl fac deosebit de vulnerabil în acest moment, pe măsură ce se apropie un moment crucial în război.
Cu excepţia unei transformări bruşte a unei regiuni îmbibate de sânge şi a prăbuşirii unui regim care a sfidat SUA timp de aproape 50 de ani, el se va confrunta în curând cu o dilemă familiară multor preşedinţi moderni: Va fabrica o victorie falsă sau parţială şi va ieşi din război? Sau va fi atras şi mai adânc în el? - se întreabă în final analiza CNN.
