Pe 13/23 august 1595 are loc bătălia de la Călugăreni, un moment crucial în istoria Ţării Româneşti.
Bătălia de la Călugăreni a fost un episod important al conflictului dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman, parte a campaniei otomane din august – octombrie 1595, care urmărea înlăturarea lui Mihai Viteazul (domnitor între 1593 – 1601) şi transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în provincii otomane.
Din dorinţa de a scăpa de sub dominaţia otomană, domnitorii Ţării Româneşti şi Moldovei au organizat o serie de acţiuni militare, culminând cu distrugerea unor importante centre otomane precum Giurgiu, Brăila şi Silistra. Ca răspuns, marele vizir Ferhad Paşa a pornit la război împotriva lor pe 27 aprilie 1595.
Pe 14 mai 1595, la Adrianopol, vizirul decidea transformarea Ţării Româneşti şi Moldovei în vilâyete otomane, sub conducerea lui Cafer Paşa (mai târziu înlocuit cu Haydar Paşa) pentru Moldova şi Satırcı Mehmed Paşa pentru Ţara Românească. Ieşirea celor două ţări române din alianţa cu Poarta a provocat o criză alimentară în Constantinopol, agravând situaţia.
După schimbarea vizirului, octogenarul Koca Sinan Paşa a preluat comanda şi a pornit spre Dunăre, dar Mihai Viteazul a încercat să împiedice înaintarea otomanilor, atacând şi distrugând un corp de armată la Nicopole şi alte obiective strategice.
Mihai Viteazul a ales să lupte la Călugăreni, o zonă mlăştinoasă de pe Neajlov, care îi oferea un avantaj strategic. Armata sa, formată din 10.000 – 16.000 de oameni şi 12 tunuri, a fost amplasată la nord de localitate. De cealaltă parte, otomanii dispuneau de 50.000 – 60.000 de soldaţi, conduşi de Hasan Paşa, Satırcı Mehmed Paşa şi Haydar Paşa.
În zorii zilei de 13 august 1595, Mihai Viteazul a lansat un atac cu grosul armatei sale. În jurul orei 11 dimineaţa, ienicerii otomani au contraatacat, forţând trupele muntene să se retragă uşor, dar în ordine. Cu o formă de luptă triunghiulară, Mihai a reuşit să respingă atacurile turcilor şi să recupereze tunurile capturate de aceştia. Pierderile otomane au fost semnificative, cu mii de soldaţi ucişi sau înecaţi în mlaştină.
Deşi a provocat mari pierderi otomane şi a reuşit să recupereze tunurile pierdute, inferioritatea numerică l-a obligat pe Mihai Viteazul să se retragă la lăsarea întunericului. În raportul său către marele duce al Florenţei, Ferdinando de Medici, Mihai a descris bătălia ca fiind intensă şi plină de curaj, evidenţiind faptul că Sinan Paşa a fost la un pas de a-şi pierde viaţa, prăvălindu-se de pe cal într-o mlaştină.
După retragerea sa, otomanii au ocupat rapid Bucureştiul şi Târgovişte, forţându-l pe Mihai să se replieze spre Valea Prahovei, unde aştepta ajutoare de la aliaţi. În timp ce se afla în tabăra de la Stoeneşti, Sinan Paşa a început să implementeze transformarea Ţării Româneşti într-un vilâyet otoman, consolidând ocupaţia otomană.
Deşi Bătălia de la Călugăreni nu a fost decisivă, ea rămâne un episod semnificativ în contextul mai larg al confruntărilor dintre creştini şi otomani, în cadrul Ligii Sfinte şi al Războiului de 15 ani. Bătălia a demonstrat curajul şi priceperea militară a lui Mihai Viteazul şi a arătat că, deşi victoriile temporare erau posibile, menţinerea independenţei Ţării Româneşti în faţa forţei otomane necesita mai mult decât o simplă bătălie. Ion Aurel Pop subliniază că, dacă termenul de „victorie” este considerat prea puternic, atunci se poate vorbi cel puţin de o replică creştină demnă şi fermă, care a provocat mari pierderi otomanilor şi i-a lăsat dezorientaţi.
(Elena Andrei)
