Spania, Franţa, apoi Italia, Polonia refuză sa sprijine America lui Trump. Este coordonare strategică, mai degrabă coincidenţă sau judecată morală?
Coincidenţă sau strategie europeană?
La început, Spania premierului socialist Pedro Sanchez şi-a închis spaţiul aerian pentru aeronavele cisternă ale Statelor Unite destinate operaţiunilor contra Iranului. Poziţia Spaniei, cel mai rău platnic din NATO, era cunoscută, nu a fost o surpriză. Dar apoi Italia premierului Giorgia Meloni, unul dintre puţinii politicieni europeni cu intrare la Washington şi apropiată ideologic de mişcarea MAGA, a decis să interzică SUA să folosească o bază militară. Apoi, Franţa refuză dreptul de survol pentru avioanele militare americane. Până şi Polonia, din rândul ”Noii Europe” lăudată de Paul Wolfowitz la momentul invaziei în Irak, refuză o solicitare americană. Nu vrea să trimită o baterie Patriot în Orientul Mijlociu, scrie Cotidianul.ro.
Pot fi calcule electorale, pot fi calcule financiare. Mult mai probabil, liderii europeni au ajuns la concluzia că SUA vor pierde, cel puţin la nivel strategic, războiul pe care l-au pornit împreuna cu Israelul. Au aşteptat, la fel ca şi în cazul invaziei ruse în Ucraina, au studiat raportul de forţe şi apoi au pariat pe înfrângerea lui Trump. Nu va fi o înfrângere a SUA, ci a preşedintelui Trump, a Partidului Republican la alegerile legislative din acest an şi apoi la prezidenţialele din 2028.
Fronda Europei împotriva lui Trump
Nu poate fi o coincidenţă această fronda europeana. Este un răspuns coordonat şi ales după experienţele anterioare în relaţia cu administraţia Trump. Liderii europeni au plecat capul în faţa preşedintelui SUA la momentul negocierii acordului comercial UE-SUA. Au acceptat zero taxe vamale pentru importurile din SUA contra 15% taxe impuse de SUA pentru importurile din Europa. Au acceptat mutarea în masă a producţiei peste Ocean (încă de la legea pentru combaterea inflaţiei a preşedintelui Joe Biden), au acceptat să cumpere gaze lichefiate cât întreg planul de relaxare post-pandemie din care se alimentează PNRR-urile ţărilor UE. Au acceptat nesustenabila majorare la 5% a bugetului apărării. Răspunsul lui Donald Trump a fost să pluseze cerând anexarea Groenlandei. Atunci, în ianuarie, liderii UE s-au opus şi Trump a cedat. Asta fac şi acum, în cazul războiului din Golf.
Trump ia în calcul retragerea din NATO
Reacţia preşedintelui SUA nu este surprinzătoare. A declarat că ia în serios retragerea SUA din NATO. Nu este pentru prima oară când o spune. A făcut-o şi în primul său mandat. Însă, de data aceasta, şi ”adulţii” din administraţia Trump par să fie iritaţi.
Secretarul de Stat Marco Rubio, deseori trimis pentru a repara relaţiile cu Europa şi a reasigura aliaţii de aici, a declarat, la Fox News: „Cred că, din păcate, va trebui să reexaminăm dacă această alianţă, care a servit bine această ţară o perioadă, mai îndeplineşte sau nu acel scop. Dacă avem nevoie de ajutorul lor – nu le cerem să lanseze lovituri aeriene – şi le cerem să ne permită folosirea bazelor lor militare, iar răspunsul lor este «Nu»? Atunci de ce suntem în NATO? Atunci trebuie să te întrebi: de ce cheltuim miliarde peste miliarde de dolari, sute de miliarde de dolari, trilioane de dolari şi menţinem aceste forţe staţionate într-o regiune dacă nu ni se permite să folosim aceste baze?”
Trump nu poate retrage SUA din NATO
Preşedintele Donald Trump nu poate să retragă Statele Unite din NATO. În 2023, sub fosta administraţie Joe Biden, Congresul SUA a adoptat o lege în acest sens. A fost o măsură preventivă în cazul revenirii lui Trump la Casa Albă. Legea spune: ”Preşedintele nu poate suspenda, înceta, denunţa sau retrage SUA” din Tratatul NATO din 1949. Acest lucru este posibil doar prin votul a două treimi din senatori sau doar dacă Congresul adoptă o nouă lege.
Ce se întâmplă cu actuala frondă europeana şi cu ameninţările administraţiei Trump este agravarea îndoielilor legate de aplicarea Articolului 5. Posibilul refuz al SUA de a face schimb de informaţii cu aliaţii europeni. Posibilul refuz de a le livra anumite tipuri de arme.
Şi mai este vorba şi despre o modificare a mesajului, a aşa-zisei ”naraţiuni”. Nu mai contează sacrificiul militarilor români, britanici, polonezi în Afganistan sau Irak, ci va conta decizia de acum a multor aliaţi europeni de a nu-şi deschide bazele şi spaţiul aerian pentru noul război al Americii.
Articolul 5 sau 42.7?
Nimic nu a demonstrat mai bine decât războiul din Ucraina că NATO înseamnă SUA şi cam atât. Cu ce rămâne Europa, dacă SUA vor pune sub semnul întrebării Articolul 5? Cu Articolul 42.7, spune şefa diplomaţiei europene, Kaja Kallas. Euractiv scrie că ea lucrează la un plan pentru a face acest articol din tratatul UE mai eficient. Este clauza de apărare a Tratatului UE, invocată până acum o singură dată, de Franţa, la atacurile teroriste din 2015.
Se prevede elaborarea unui ghid detaliat care va stabili, pentru prima dată, când şi cum poate fi activată această clauză şi ce mijloace militare, logistice sau politice vor fi atunci disponibile statelor membre. Până acum, reglementarea a fost formulată într-un mod relativ vag şi lasă statelor o marjă considerabilă de aplicare.
NATO îi apără pe aliaţi de ei înşişi
Însă dilemele strategice sunt mari. Spre deosebire de NATO, de exemplu, asistenţa militară nu este obligatorie. Tratatul UE prevede doar ”asistenţă”. Ce se poate întâmpla în cazul unui conflict între Cipru, stat UE, şi Turcia, stat NATO. Marile state UE sunt şi membre NATO. Profesorul John Mearsheimer a rezumat cel mai bine rolul NATO – nu doar pavăză împotriva Rusiei, ci pacificator al Europei, unde statele au încă dispute de rezolvat.
Cea mai importantă este unitatea Europei şi forţa ei. Până acum, unitatea aceasta nu se vede mai departe de o decizie luată discret pentru ca aliaţii europeni să spună NU Americii în Iran. Asta nu poate înlocui o politică comună a energiei, a materiilor prime, a apărării, o uniune a achiziţiilor militare, o uniune fiscală. UE nu are nimic din toate acestea, doar un lung şir de acronime apărute după invazia rusă în Ucraina şi banii lobby-ul industriei militare.
Limitele autonomiei strategice a Europei
Uniunea achiziţiilor se reduce la interesele şi luptele dintre marile companii din ţările tradiţional producătoare de armament. Ele stau cu ochii pe fondurile SAFE mai mult decât guvernele de la Bucureşti sau Varşovia (principalii aşa-zişi beneficiari). Politica comună a energiei este scumpirea în numele ”zero net” şi stabilirea preţului energiei, la o bursă virtuală, în funcţie de preţul celui mai scump producător. Cu aceasta energie la preturi imposibile, Europa ar trebui să devină autonomă strategic. Iar UE mai înseamnă şi bariere comerciale interne care, la valoarea lor anuală, depăşesc cu mult investiţiile în înarmare de până acum.
Europa poate avea dreptate în privinţa războiului din Iran. Este la fel ca şi în cazul celui din Irak, în 2003. Justificările iniţiale se dovedesc false, apoi iniţiatorii conflictului aduc argumente morale – înlăturarea unor dictatori. Campaniile de comunicare fac ca nuanţele să dispară, nu mai există alegere strategică ci doar judecată morală, simplificare şi emoţie. Din această perspectiva, Parisul, Roma, Varşovia, Madridul au argumente suficiente pentru a se distanţa de America. Însă, pe de altă parte, Europa care vrea să fie autonomă strategic este cea care a combătut terorismul cu ursuleţi de pluş pe locul atentatelor, cu discriminarea pozitivă a imigranţilor infractori, în vreme ce in lupta reală se căleau alţii. Din acest unghi, fronda de acum este pripită.
