Alianţa politică dintre islamul politic şi stânga franceză urmăresc acelaşi scop: distrugerea celei de a V-a republici franceze.
Relaţia de colaborare (sau mai degrabă alianţa tactică) dintre stânga politică şi diverse forme de islam politic/islamism nu este o uniune ideologică profundă. E mai degrabă o alianţă de circumstanţă şi ea funcţionează pentru că cele două părţi au identificat inamici comuni: valorile clasice occidentale, capitalismul, regimurile seculare pro-occidentale, Israelul, valorile creştine care definesc civilizaţia occidentală.
Alianţa poate părea ciudată, pentru că stânga este seculară, şi islamul politic reprezintă cea mai militantă religie din istorie. În istoria modernă, cea mai de succes alianţă dintre cele două ideologii a fost în 1979, când împreună au dat jos şahului din Iran, care era văzut ca fiind pro-occidental, pro-capitalist şi modernizator.
Revoluţia islamică a fost susţinută de Partidul comunist Tudeh dar si de grupuri marxiste.
După victorie, regimul islamist a epurat stânga politică de la Teheran: ziarele de stânga au fost închise, universităţile „islamizate”, mii de activişti de stânga au fost arestaţi, torturaţi şi executaţi în anii 1980–1981. În 1988, pe ordin direct al lui Khomeini, mii de deţinuţi politici (mulţi de stânga şi din MEK) au fost executaţi sumar („masacrul din 1988”).
Partidul Tudeh a fost interzis, liderii forţaţi la confesiuni publice şi lichidaţi ca organizaţie.
Lecţia ar fi trebuit să fie clară pentru toată lumea: stângiştii au jucat perfect rolul de idioţi utili, pentru că în momentul victoriei, regimul ayatolahilor a pus pe primul loc teocraţia.
În ultimele decenii, în Europa, partidele de stânga colaborează tot mai puternic cu zona islamică. Se întâmplă în Marea Britanie, Germania, Belgia, Spania, dar cel mai bine acest lucru se vede în Franţa, unde relaţia de colaborare deja a depăşit jumătate de secol.
După mai 1968, stânga alternativă trece treptat de la figura clasică a „muncitorului imigrant” la o lectură identitară. Se consolidează o atitudine constantă de simpatie sau de relativizare a islamului. Stânga radicală vede în musulmani noul „proletariat”.
Anii 80 aduc deja islamul politic în mainstream. Partidul Socialist şi Partidul Comunist Francez încearcă să atragă votul populaţiilor de origine magrebiană.
Sub François Mitterrand, se dezvoltă o politică de integrare şi de recunoaştere a „diversităţii”. Acum începe statul francez să închidă ochii pentru prima dată la sharia. Există totuşi o problemă: legea din 1905 (separarea Bisericii de Stat) este o moştenire a stângii, iar multe figuri socialiste şi comuniste rămân ataşate de ea. Un paradox peste care stânga a trecut renunţând la propria moştenire.
Manifestările pro-palestiniene din Paris reunesc troţkişti, anarhişti, activişti anti-globalizare şi simpatizanţi ai Hamas, Hezbollah sau a-i Jihadului Islamic. Sloganuri precum „Moarte evreilor” apar uneori.
După 2010 începe o epocă în care suntem şi în prezent.
Asistăm la ascensiunea lui Mélenchon, principalul lider comunist de la Paris. Din 2019 el participă la toate manifestările islamice şi anti-israeliene. Relaţia funcţionează şi din punct de vedere electoral: în 2022, circa 69% din votanţii musulmani l-au susţinut pe Mélenchon.
În tot acest timp, apar inclusiv dezvăluiri despre legături ale stângii franceze cu terorismul. O o comisie parlamentară din 2025 aa documentat legăturile dintre lideri socialişti şi figuri sau asociaţii apropiate de Frăţia Musulmană, de Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei, catalogat terorist.
Teama de minoritatea musulmană din Franţa este atât de mare încât până şi preşedintele francez, Emanuel Macron, un centrist, îi transmitea lui Bibi Netaniahu, chiar în ziua măcelului din 7 octombrie 2023, când peste 1200 de civili au fost ucişi, că soluţia este să negocieze cu teroriştii.
Asta arată că, odată cu schimbarea demografică din Franţa, nu doar politica internă din Hexagon se schimbă ci chiar şi politica externă.
