Au urcat deja pe Kilimanjaro şi pe Mont Blanc, dar nu le-a fost de ajuns. Au vrut să arate că pot lupta ca alţi tineri de vârsta lor, aşa că au ajuns şi pe cele mai înalte culmi ale Caucazului, pe Elbrus. Vorbim despre sportivii nevăzători, care percep lumea în aceleaşi nuanţe ca fiecare dintre noi.
De jos pare un dans pe care îl execută cu siguranţă şi oarecare lejeritate. Nicio mişcare nu trădează faptul că
Răzvan vede doar unu la sută, aşa cum s-a născut acum 25 de ani. La câţiva metri deasupra solului, tânărul agil este în lumea lui, îşi întinde mâinile şi picioarele cu precizie spre prizele agăţate de panou. Palmele şi tălpile sale au simţit de curând culmea înălţimilor Caucazului, vârful Elbrus.
În România, 9 din 10 copii nevăzători nu ies din casă. În schimb, Răzvan s-a căţărat prima oară la 19 ani şi de atunci a bifat multe realizări. El spune că a avut noroc. A crescut într-o familie care i-a spus, de mic, faptul că are şanse egale cu ceilalţi, ceea ce i-a insuflat încrederea de a a străbate acoperişurile lumii.
Răzvan se antrenează într-un centru unde şi alte mii de copii cu dizabilităţi au primit până acum ajutor, gratis. Povestea acestui loc începe de la Claudiu Miu, fost campion balcanic la escaladă, trecut şi el printr-o boală gravă. Când şi-a revenit a înţeles că trebuie să facă ceva pentru cei care suferă.
Centrul este deschis nu doar persoanelor cu dizabilităţi, ci tuturor, dar în schimbul unei mici taxe. Copiii şi tinerii cu dizabilităţi au însă gratuitate.
