de Radu Rizea, Wines of Romania.
Anii '90 nu au fost blânzi cu vinul românesc. Agenţia Domeniilor Statului a primit, la înfiinţare, 739 de foste IAS-uri de privatizat, iar multe dintre ele au fost fărâmiţate, vândute pe bucăţi sau lăsate să se stingă sub datorii. Viile, ca toate celelalte proprietăţi confiscate, se întorceau, prin retrocedare, la oameni care nu mai aveau cu ce să le lucreze. Cramele rămâneau cu bazine de beton, vase de polistiren şi utilaje din alt secol, iar pe piaţă circulau mai ales vinuri demidulci, vin vrac şi etichete fără pretenţii.
Câteva companii mari au trecut totuşi prin acea perioadă fără să se rupă în bucăţi, ba unele chiar au reuşit să crească. Jidvei şi Cotnari au rămas unitare după privatizare. Tohani a fost reconstruit pe fosta moşie regală din Dealu Mare. Avereşti a renăscut dintr-o fermă a fostului IAS Huşi, pe un domeniu cu un secol şi jumătate de istorie. Beciul Domnesc a luat startul la sfârşitul anilor '90 şi nu s-a oprit până acum din construit. Cramele Recaş au pornit de la o cramă de stat ruginită, fără linie de îmbuteliere, şi au ajuns cel mai mare exportator de vin îmbuteliat al ţării.
Au în comun un trecut pe care nu au de ce să-l ascundă, vinurile discutabile ale anilor '90, şi un ritm pe care puţini l-au înţeles la vremea lui: lent, dar constant.
Un vas mare se întoarce greu
O cramă-boutique îşi poate schimba stilul de la o recoltă la alta. O companie cu o mie sau două mii de hectare nu are acest lux. Via replantată nu dă nimic în primii trei ani şi abia după încă vreo zece începe să dea struguri pe care te poţi baza. La Jidvei, de exemplu, se replantează peste 100 de hectare pe an doar ca suprafaţa totală să rămână tânără. La peste 2.000 de hectare, viile produc, în medie, 25-30 de ani înainte de a fi înlocuite cu plante din pepiniera proprie.
Apoi, mai sunt oamenii, sute de angajaţi, contractele, consumatorii care cumpără aceeaşi etichetă de douăzeci de ani şi nu vor să fie surprinşi. Iar la sfârşitul anilor '90, nici banii nu veneau uşor: băncile erau prudente, fondurile europene încă nu existau, iar fiecare investiţie trebuia plătită din vinul vândut. Pentru cei din afară, asta arăta ca imobilitate. Privită de aproape, era o reconstrucţie făcută bucată cu bucată.
Jidvei: de la un IAS cu datorii la cea mai mare podgorie din România cu proprietar unic
Povestea vinurilor de Jidvei începe în 1949, odată cu societatea viticolă de stat. Istoria de azi începe însă în 1999, când Liviu Necşulescu şi fiul său, Claudiu, preiau fostul IAS Jidvei, plin de datorii. Plantaţiile preluate atunci, de ordinul a câteva sute de hectare, erau în mare parte compromise. Directorul tehnic de viticultură, Ioan Mărginean, care lucrează acolo din 1990, îşi aminteşte cum fuseseră devalizate IAS-urile din zonă înainte de privatizare.
Începuturile au fost modeste şi lente. În cramă, primele vase moderne au venit să înlocuiască treptat bazinele de polistiren şi fibră de sticlă. Replantarea a pornit în 2003-2004, cu bani SAPARD, pentru circa 330 de hectare, iar marea reconversie a început după 2007, cu fonduri europene. Castelul Bethlen-Haller de la Cetatea de Baltă, cumpărat de la moştenitorii contelui, avea doar parterul utilizabil la mijlocul anilor 2000. Astăzi este o bijuterie recunoscută internaţional, inclusiv de prestigiosul top Luxury Lifestyle Awards.
Pas cu pas, s-au adunat cramele de la Jidvei, Tăuni, Blaj şi Bălcaciu şi aproximativ 2.500 de hectare de vie. În 2012 apăreau Mysterium şi Owner's Choice, primele game poziţionate premium. Au urmat medaliile, inclusiv pentru vinurile accesibile, colecţia SPIRIT şi vinarsul Jidvei XO, lansate în 2025. Astăzi, Jidvei este cel mai mare cultivator de Fetească regală din lume, cu peste 800 de hectare din acest soi.
Beciul Domnesc: 26 de crame, zero vie
Vinalcool Vrancea, devenit apoi Vincon şi, în cele din urmă, Compania Beciul Domnesc, a fost înfiinţat în 1949 cu o sarcină greu de imaginat azi: să proceseze strugurii din tot judeţul. La apogeu, Vrancea avea vreo 47.000 de hectare de vie, iar pentru ele fuseseră construite 26 de centre de vinificare. Se producea mult, peste 10 tone la hectar, iar vinul pleca în vagoane spre Polonia, Germania sau Scandinavia, fără numele producătorului pe el.
În 1999, Luchi Georgescu a încheiat tranzacţia cu Fondul Proprietăţii de Stat, iar în 2000 compania a pornit la drum cu un paradox: avea capacităţi de procesare învechite, câteva vinuri rămase din comenzile de export, vinarsurile Mioriţa şi Columna, monumentul de la Odobeşti şi o vinotecă istorică. Nu avea însă nici măcar un rând de viţă-de-vie. În primii ani, la întâlnirile din industrie, oamenii de la Vincon erau trataţi drept „litrari".
Drumul de la zero la peste 1.400 de hectare, în Coteşti, Odobeşti, Panciu şi Huşi, a durat două decenii. După calendarul replantărilor, compania devine matură abia între 2015 şi 2020, când viile ajung la rod deplin. Doar în ultimii zece ani s-au investit aici vreo 40 de milioane de euro, iar dividendele nu s-au plătit niciodată: totul s-a reinvestit.
Cotnari: fidelitate faţă de soiurile locale, cu răbdare de podgorean
Podgoria lui Ştefan cel Mare are o istorie de cel puţin cinci secole, dar compania de azi s-a născut în 1948, ca filială a unei ferme de stat, cu doar 128 de hectare de vie. Crama modernă a fost construită între 1966 şi 1968, când capacitatea a crescut semnificativ. Gama clasică era una a vinurilor demiseci, demidulci şi dulci, cu Grasă de Cotnari drept emblemă.
Privatizarea s-a încheiat în jurul anului 2000, când compania a ajuns în mâinile angajaţilor şi ale unor antreprenori locali. Cotnari a rămas unitară, cu vreo 1.000 de hectare, şi a mers pe un drum aproape încăpăţânat: doar soiuri româneşti, Grasă de Cotnari, Frâncuşă, Fetească albă şi Tămâioasă românească, iar mai nou şi Fetească neagră. Ritmul a fost lent. În 2013, conducerea recunoştea că încă lucra cu utilaje de dinainte de 1989 şi că nu accesase până atunci bani europeni.
Schimbarea s-a văzut mai întâi în vie. Din 2009 au intrat în plan suprafeţe noi de Fetească neagră, astfel încât Cotnari să poată concura şi pe piaţa vinurilor roşii, apoi Busuioacă de Bohotin, iar din 2014 a fost programată replantarea altor 400 de hectare de vie bătrână. În 2007, fiii acţionarului principal, Victor şi Remus Deleanu, înfiinţau Casa de Vinuri Cotnari, cu 350 de hectare noi şi crama de la Castelul Vlădoianu. Astăzi, grupul lucrează aproximativ 1.750 de hectare, iar investiţiile anunţate în ultimii ani merg spre recoltare mecanizată, o nouă secţie de prelucrare de 500 de tone pe zi şi spumante din soiuri locale.
Tohani: o poveste de dragoste. Sau două?
Podgoria este atestată din 1773, dar povestea cea mai cunoscută a locului începe în 1930, când Principele Nicolae, fratele regelui Carol al II-lea, devine proprietarul moşiei. Aici o cunoaşte pe Ioana Dumitrescu Doletti, cu care se căsătoreşte în secret, la Tohani, pe 28 octombrie 1931, încălcând statutul Casei Regale. În 1948, domeniul trece la stat, iar în 1956, cu ajutorul unor specialişti din zona Bordeaux, se construieşte crama istorică.
Privatizarea vine în 2000, în 2003 devine Domeniile Viticole Tohani, iar astăzi compania este cunoscută ca Tohani România, sub conducerea lui Virgil Mândru. Prima mare investiţie a fost o secţie de producţie nouă, de cinci milioane de euro, urmată de aproximativ zece milioane pentru plantarea a peste 500 de hectare.
După cinci ani, Mândru a decis o schimbare de direcţie: albe şi rosé-uri în stilul Lumii Noi, roşii pe un drum mai european, cu ajutorul oenologului sud-african Albertus van der Merwe, angajat atunci de cramă. Din 2012, Tohani este furnizor al Casei Regale. Astăzi, compania lucrează în jur de 350 de hectare, a renovat crama istorică şi vinifică, în crama Apogeum, o Fetească neagră din vie de peste 50 de ani.
Domeniile Avereşti: un domeniu boieresc scos dintr-un IAS
În 1874, boierul Ştefan Negruzzi planta la Avereşti, în podgoria Huşilor, 30 de hectare cu soiuri locale şi franţuzeşti. Îl adusese din Franţa pe René Faure, sub îndrumarea căruia domeniul a primit unul dintre primele sisteme de irigare a viei din ţară, un berbec hidraulic care urca apa pe dealuri fără electricitate. Din aceeaşi perioadă datează pivniţa de piatră şi conacul boieresc, iar Faure se odihneşte şi astăzi lângă vii.
Naţionalizarea a transformat domeniul în GAS Avereşti, apoi l-a înghiţit în IAS Huşi, o întreprindere mult mai mare, construită în 1958 peste viile distruse de război. După 1990, IAS-ul a fost privatizat, a devenit Vidisamp SA în 2000 şi a intrat în faliment cinci ani mai târziu. Fermele viticole au fost despărţite, iar centrul de la Avereşti şi-a reluat drumul privat la începutul anilor 2000, sub numele Vinicola Avereşti.
Transformarea decisivă a venit după 2010, când Constantin Duluţe a început replantarea şi construcţia unei crame noi. Linia de îmbuteliere, de circa două milioane de euro, a fost gata în 2011, iar în 2020 Constantin Duluţe a cumpărat şi fostul combinat de vinificaţie de la Huşi. Investiţia totală a ajuns la circa 33 de milioane de euro, inclusiv fonduri europene. Astăzi, Avereşti lucrează aproximativ 650 de hectare şi are cea mai mare suprafaţă cultivată din ţară cu Busuioacă de Bohotin şi Zghihară de Huşi. Pornind mai târziu, a sărit direct la tehnologia de a doua generaţie.
Recaş: din cramă ruginită, cel mai mare exportator
Viile de la Recaş sunt documentate din 1447, dar în anii '90 nu mai rămăsese mare lucru din acea faimă. Gheorghe Iova lucra la IAS Recaş din 1983, ca şef de fermă, iar după 1990 a condus întreprinderea, devenită Recatim SA. Din 1993, o parte din vinul de aici pleca la export în Germania prin firma la care lucra un tânăr englez, Philip Cox.
În 1998, Cox, Iova şi Ioan Georgiu au cumpărat crama de stat, o fabrică de modă veche, ruginită şi dărăpănată, fără instalaţii de îmbuteliere. Au pornit cu circa 650 de hectare de vie obosită şi fără credite: sistemul bancar era la pământ, iar salariile se plăteau din vinul vândut. De aici vine şi filozofia care i-a definit: vin bun la un preţ corect, făcut în stilul Lumii Noi.
Ritmul a fost, şi aici, cel al marilor producători, doar că direcţia a fost exportul. Între 2010 şi 2020 au fost replantate peste 1.000 de hectare, cu sprijin european. În 2015, Recaş vindea 11 milioane de sticle, iar în 2021 se apropia de 30 de milioane. Astăzi lucrează în jur de 1.200 de hectare, este liderul pieţei după cifra de afaceri şi cel mai mare exportator de vin îmbuteliat al României.
Renaşterea care nu se vede de la o zi la alta
Privite de aproape, aceste poveşti seamănă între ele. Toate pornesc de la o moştenire grea: vii îmbătrânite, crame construite pentru cantitate, vin vândut vrac sau fără nume. Toate au trecut prin ani în care cei din noul val al industriei le priveau de sus, pe motiv că fac vinuri de raft sau vinuri „pentru export vrac". Şi toate au ales acelaşi drum: replantare hectar cu hectar, dezvoltare, inovaţie, investiţii în oameni.
Rezultatul se vede abia când pui cap la cap două decenii. Pe aceste suprafeţe se face astăzi o parte importantă din vinul care ajunge zilnic pe mesele românilor şi din cel care duce numele României la export. Marii producători nu au fost niciodată cei mai rapizi. Au fost, în schimb, cei care nu s-au oprit niciodată. Zi după zi, cărămidă cu cărămidă, au continuat să construiască.
Cramele din acest articol se numără printre locurile pe care le veţi descoperi îndeaproape în „România din Cramă în Cramă", emisiunea realizată de Marinela Ardelean, Wines of Romania, în colaborare cu Wines of Europe.
În şapte episoade, dedicate celor şapte regiuni viticole ale ţării, emisiunea trece prin peste 80 de crame şi ascultă poveştile celor care fac vinul românesc de azi, inclusiv ale generaţiei care îl va face mâine.
„România din Cramă în Cramă" se difuzează pe Prima TV în fiecare sâmbătă, la ora 13:00, cu o ediţie specială pe 1 decembrie 2026.
