S-a întâmplat recent să închiriez o maşină în Las Vegas – mă aflam în America pentru a relata despre alegeri – şi recepţionerul a insistat să-mi ofere ceva „mai bun”, un BMW. „Ca să te simţi ca acasă”, mi-a spus el privindu-mi permisul de conducere german şi zâmbindu-mi. Am luat cheile şi mi-am notat mental: în afara Germaniei Germania e încă intactă, potrivit Rador Radio România, citat de Profit.ro.
Observ frecvent acest aspect când călătoresc. În afara Germaniei Germania este încă ţara automobilelor, cu o economie înfloritoare. În afara Germaniei Germania este încă o ţară prosperă, în care toată lumea conduce un BMW sau ceva pe aproape. În afara Germaniei Germania este încă o ţară bine organizată, un spaţiu politic şi social armonios. I-am zâmbit şi eu recepţionerului. Dar înăuntru mi s-a strâns inima. Fiindcă în Germania Germania nu se mai simte ca şi cum ar fi Germania.
Cancelarul Olaf Scholz a pierdut luni un vot de încredere în Bundestag, parlamentul german, ceea ce i-a pus capăt oficial cabinetului său. Nu era decât o formalitate: coaliţia tripartită se prăbuşise de fapt la începutul lui noiembrie, când Scholz l-a demis pe ministrul de finanţe Christian Lindner, determinând astfel ieşirea liber-democraţilor lui de la guvernare. Mutarea l-a lăsat pe social-democratul Scholz într-un guvern minoritar, alături de Verzi. Decât să mai şchioapete în continuare, el a decis în schimb în favoarea alegerilor anticipate, programate pe 23 februarie. Prin urmare votul de blam nu a fost decât o ultimă formalitate administrativă.
La prima vedere povestea dezmembrării guvernului pare o intrigă politică nu tocmai palpitantă, pornită de la o ceartă pe buget. Însă dincolo de stratul superficial vom descoperi o criză existenţială. Germania cu economie prosperă, cu coeziune socială, cu stabilitate politică nu mai există. Iar guvernul actual, sfâşiat de incompatibilităţi ideologice şi zdruncinat de şocuri externe, s-a dovedit incapabil a-i face faţă noi situaţii. Cum am ajuns aici?
În toamna lui 2021 lucrurile stăteau cu totul altfel. După ce Angela Merkel decisese să nu mai candideze după 16 ani în funcţie, Scholz l-a înfrânt pe succesorul ei creştin-democrat şi a format primul guvern tripartit din istoria recentă a Germaniei. Politicieni mai tineri precum Annalena Baerbock, ministrul de externe, şi Lindner au ajuns la putere. Era pentru prima oară când Verzii, un partid cu viziune economică de stânga avându-şi rădăcinile în mişcarea ecologistă a anilor ’80, împărţeau puterea la nivel naţional cu liber-democraţii, un partid pro-libertăţi civice şi pro-antreprenori.
În interviuri pe care le-am luat pentru o carte pe care o scriam atunci, mulţi dintre acei tineri politicieni vorbeau despre depăşirea barierelor ideologice şi modernizarea Germaniei în urma lungii cârmuiri a lui Merkel, pe care ei o considerau mult prea ataşată de statu-quo. Vorbeau cu entuziasm despre digitalizarea ţării şi promovarea industriilor verzi. Starea lor de spirit chiar părea autentică. Condus de mâna sigură a moderatului Scholz, guvernul părea şi el bine poziţionat pentru a soluţiona problemele ţării.
Însă acele probleme au început curând să se aglomereze. Mai întâi a venit invadarea Ucrainei de către Vladimir Putin, care a aruncat noul guvern în starea de gestiune a crizei: căutări disperate de a cumpăra gaz de pe pieţele internaţionale pentru a substitui energia rusească, încercarea de a-i proteja pe consumatori şi antreprenori de inflaţie şi organizarea transporturilor de armament către Ucraina. După ce Scholz a anunţat un „Zeitenwende”, adică un punct de cotitură în politica externă, guvernul a alocat 100 de miliarde de euro pentru reconstrucţia armatei germane.
Toate acestea se întâmplau în timp ce economia începuse să şchioapete. În vreme ce restul G7 înregistrează creştere economică, Germania e pe punctul de a intra în al doilea an consecutiv de recesiune. Companiile ei emblematice au dificultăţi. Volkswagen, cu 300.000 de angajaţi în Germania, vrea să închidă uzine şi să concedieze mii de muncitori. Ford, Audi şi Tesla au anunţat şi ele concedieri, ca şi marele producător german de oţel ThyssenKrupp. Cândva întâia economie a Europei, Germania a ajuns din fruntaşă codaşă.
Motivele acestui declin sunt complexe. Dispariţia bruscă a gazului rusesc ieftin e, fireşte, un factor important, însă la fel e şi programul de reforme verzi al guvernului, care a exacerbat costurile energiei prin substituirea graduală a cărbunelui cu regenerabilele. Ceea ce nu i-a ajutat pe producătorii germani, care au probleme în a ţine pasul cu competiţia lor chineză. E clar că şi unele companii au luat decizii proaste, dar nici guvernul nu le-a susţinut. În general, guvernul se face vinovat nu numai de absenţa investiţiilor în industrii-cheie, ci şi în învăţământ şi transportul feroviar şi rutier. Per total tabloul e sumbru.
Între timp a luat amploare şi o dezbatere toxică despre migraţie. Milioane de oameni au sosit în Germania după 2015, inclusiv, cel mai recent, cam 1 milion de ucraineni. Atitudinea ţării în această privinţă a fost una contradictorie. Pe de o parte mai toată lumea acceptă că Germania e o societate multi-etnică şi multi-religioasă. Dar pe de altă parte imigraţia provoacă o nemulţumire mocnită – care uneori dă în clocot. Şi guvernul are o atitudine similar de contradictorie, înlesnind pe de o parte imigrarea muncitorilor calificaţi, dar pe de alta impunând controale mai stricte la graniţă, criterii mai exigente de azil şi înmulţind deportările. Abordare care de fapt nu e pe placul nimănui.
Aceste probleme s-au contopit pentru a provoca un efect politic devastator. În faţa atâtor dificultăţi guvernarea devine tot mai anevoioasă. Şi publicul nu prea dă dovadă de înţelegere: nemulţumirea faţă de guvern e larg răspândită şi toate partidele de guvernare sunt detestate. În această atmosferă încărcată un partid rusofil nou format, Alianţa Sahra Wagenknecht, a prosperat, iar Alternativă pentru Germania de extrema dreaptă şi-a cimentat poziţia de al doilea cel mai popular partid din ţară. Dacă această coaliţie tripartită a fost un experiment de guvernare pe o scenă politică fragmentată, atunci experimentul a eşuat. Iar momentul, cu Donald Trump pe val şi Europa în debandadă, nici nu putea fi mai prost.
Însă nu totul e pierdut. Criza Germaniei e reală, dar pe jumătate nu este decât o criză de încredere în forţele proprii. Şomajul e în creştere, dar tot la un nivel minim a rămas. Restricţiile noastre bugetare, departe a fi vreo forţă a naturii, pot fi înfrânte prin voinţă politică. Sistemul de partide se fracturează, dar până şi cele mai dezbinate state tot au fost capabile să-şi formeze guvern: la anul s-ar putea foarte bine să asistăm la revenirea unei coaliţii stabile între creştin-democraţi şi social-democraţi. Şi, dat fiind că am integrat deja generaţii după generaţii de imigranţi, nu există motive pentru care să n-o putem face din nou.
