În adâncul pădurilor străvechi din nordul României, jurnalistul BBC şi cineastul Nick Thorpe discută despre administrarea silvică cu un expert grizonat numit Ion Barbu („John Bărbosul”).
Silvicultorul vede un brad înalt căzut. Ajunsese în acel stadiu numit în germană Zerfallsphase – „o perioadă de descompunere, când arborii mari se prăbuşesc, dar continuă să joace un rol important la solul pădurii” în calitate de gazdă generoasă a ciupercilor şi diverselor animale.
O mare parte a întinderii vaste parcurse de Thorpe în călătoria lui prin lanţul montan care se arcuieşte prin Europa de Sud-Est, a cărei descriere e înţesată cu detalii istorice, pare a fi ajuns în propria ei Zerfallsphase. Trunchiurile impunătoare ale sistemelor şi societăţilor prăbuşite zăgăzuiesc orice potecă: nici nu mai cresc, dar nici nu poţi spune c-ar fi murit, potrivit Rador Radio România.
Carpaţii se întind din Slovacia prin Polonia, Ucraina şi România ca un „cerc întunecat” ori o „magnifică potcoavă” de vreo 1.500 de kilometri. Thorpe nu le urmează întregul traseu de la un cap la altul, ci se bazează pe un potpuriu de excursii şi reportaje izvorâte din trei decenii de cunoaştere – şi dragoste – pentru aceste tărâmuri pitoreşti profund marcate de trecut, care au „crescut sub povara propriei istorii”. Locurile sălbatice şi creaturile pe care le adăpostesc acestea colorează fiecare colţ al naraţiunii nuanţate şi agreabile. Însă acea „sălbăticie” din titlu e mai degrabă amăgitoare. După cum observă însuşi Thorpe pe un nou traseu de drumeţie care şerpuieşte prin toată Transilvania, „omul le-a dat formă acestor dealuri şi a însămânţat frumosul oriunde s-a dus, deliberat sau accidental”. Până şi urşii şi lupii trăiesc aici în umbra omului.
Din pădurile de arini ale „Micilor Carpaţi” ai Slovaciei, descriind o curbă colosală până la defileul Porţilor de Fier de pe Dunărea care desparte România de Serbia, Thorpe parcurge pe jos ori călare peisaje marcate sau însemnate cu cicatrici de o istorie crâncenă. Episodică şi plină de paranteze, cu salturi între locuri şi excursii, cartea lui pune accent pe culoare, caracter şi căldură – cu care te răsfaţă din belşug – în detrimentul trăsăturilor literare austere. Ştie să zugrăvească cu pricepere complexitatea haotică a pădurilor de foioase în antiteză cu uniformitatea regimentelor de „conifere cu creştere rapidă”.
Prin comparaţie cu Europa de Vest, o mare parte a peisajului pare incredibil de neatins. România găzduieşte două treimi din „pădurile ancestrale” ale întregului continent: Transilvania ei pitorească îl atrage acum nu numai pe Regele Charles (care a renovat o casă din Zalánpatak), ci şi o mulţime tot mai numeroasă de eco-turişti. Însă acestea au fost dintotdeauna plaiuri disputate. Un activist ecologist născut la Paris i-a spus lui Thorpe în sudul Ucrainei: „mereu a existat un soi sau altul de imperialism” pregătit să întineze idila traiului în armonie cu pământul şi clima.
Mari potentaţi războinici din Austria, Ungaria, Germania şi Rusia (atât cea ţaristă cât şi cea sovietică) au ciopârţit Carpaţii în blocuri imperiale şi post-imperiale, deşi aceste înălţimi „nu au vreo naţionalitate”. Thorpe observă delimitările incerte dintre oamenii muntelui şi oamenii codrului. Naţionalismul modern a înghesuit acest vârtej fluid de neamuri – rusini, lemkieni, huţuli, ţigani, evrei, saşi – în calapodul său rigid. În ziua de astăzi „cu cât eşti mai bătrân […] cu atât mai strâmt e locul pe care-l numeşti acasă”. Loialitatea faţă de loc se mai poate ciocni şi astăzi cu apartenenţa formală. Un pasaj răscolitor – unul dintre mai multe scrise după invazia Rusiei din 2022 – povesteşte cum ucrainenii care fug de înrolare se aventurează în traversări primejdioase ale crestelor înzăpezite spre România. Unul dintre ei explică: „Pentru mine familia contează mai mult decât ţara”.
După prăbuşirea comunismului noi bestii au început să cutreiere crestele şi văile. Investitori străini rapace, în cârdăşie cu pungaşii locului, văd aceste păduri, islazuri şi râuri ca pe o mină de aur numai bună de jefuit. Şi nu doar la figurat: una dintre poveştile relatate de Thorpe despre lupta comunităţii cu puterea corporatistă aminteşte campania contra reluării exploatării aurului la Roşia Montană din Munţii Apuseni ai României, unde săpaseră odinioară legionarii Romei. Paradoxal, tocmai acest patrimoniu antic a ajutat la oprirea planurilor de a se căsca acolo o carieră enormă: „existenţa vechilor mine a salvat regiunea de la lovitura letală a uneia noi”.
De la urşi la albine şi până la beri (toate cu rol important), Thorpe e în căutarea celor care vor să conserve şi să revigoreze. Îi celebrează pe pionierii care îi insuflă o nouă viaţă „pădurii moarte” din trecut, deşi încă productivă, după ce arborii masivi ai imperiului şi ideologiei s-au prăbuşit. Mulţi dintre ei, precum talentatul sculptor huţul Iuri din Ucraina, au în faţă aceeaşi dilemă: „Cum să păstrezi tradiţia fără să o transformi în kitsch-uri pentru turişti, într-o imitaţie a autenticului?” Întrebarea ridicată de Thorpe continuă să atârne în aerul proaspăt al Carpaţilor. Între timp cartea lui ar trebui să ademenească – cu tot şarmul ei discret – cititorul captivat, şi vizitatorii, pe aceşti îndrăgiţi coclauri.
