Statul român alocă aproximativ 1,2% din PIB pentru funcţionarea celor 2.862 de comune care acoperă 87% din teritoriu şi 47% din populaţie.
Deşi comunele administrează 87% din teritoriul României, ele consumă doar o cincime din cheltuielile administraţiei locale. Dezbaterea despre comasare ascunde, de fapt, problema reală: veniturile fiscale scăzute, inegalităţile teritoriale şi un model economic care subfinanţează serviciile publice.
În spaţiul public, discuţia despre „prea multe comune” este prezentată adesea ca o soluţie pentru reducerea cheltuielilor statului. Totuşi, datele arată că administraţiile comunale costă de peste două ori mai puţin per locuitor decât oraşele. Problema reală nu este numărul unităţilor administrative, ci modul în care sunt finanţate şi priorităţile fiscale ale statului român.
Iulian Stănescu, doctor în sociologie şi cercetător ştiinţific II şi la Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii al Academiei Române, explică pentru Cotidianul.ro cum stau lucrurile în comune. Dezbaterea despre comasare ascunde, de fapt, problema reală: veniturile fiscale scăzute, inegalităţile teritoriale şi un model economic care subfinanţează serviciile publice.
Cotidianul.ro: În spaţiul public se vorbeşte frecvent despre „prea multe comune”, însă datele arată că ele costă de peste două ori mai puţin per locuitor decât oraşele. Nu este această dezbatere, de fapt, o falsă problemă care mută atenţia de la cauzele reale ale subfinanţării administraţiei locale?
Ţara noastră are, din păcate, un trecut bogat în inventarea unor false soluţii pentru probleme reale. Lucrul cel mai păgubos sau plin de consecinţe este că, odată greşeala făcută, nu mai poţi reveni la situaţia dinainte. Gândiţi-vă la Adam şi Eva din Biblie: odată izgoniţi din Rai nu au putut reveni, chiar dacă şi-au recunoscut greşeala. Prin urmare, trebuie să căutăm adevărul şi să nu ne lăsăm amăgiţi de false soluţii sau false probleme.
Revenind la zilele noastre, la nivelul anului 2022, cheltuielile de funcţionare per locuitor ale comunelor erau de 1.856 lei per locuitor, în comparaţie cu 4.272 lei în cazul municipiilor şi oraşelor. Important nu este atât numărul de unităţi administrativ-teritoriale – fie ele judeţe, municipii, oraşe sau comune – cât modul în care sunt structurate cheltuielile publice. Altfel spus, câţi bani se alocă fiecărei unităţi şi volumul de servicii publice pe care o furnizează populaţiei.
Ca să fiu mai clar, statul român alocă aproximativ 1,2% din PIB pentru funcţionarea celor 2.862 de comune care acoperă 87% din teritoriu şi 47% din populaţie. Dacă am avea 1.000 de comune, dar costul lor de funcţionare ar urca la 1,5% sau 1,8%, unde este economia realizată? Aşadar, România are, mai degrabă, o problemă legată de modul în care este conceput şi funcţionează sistemul finanţelor publice locale. Altfel spus, problema nu este numărul comunelor, ci structura finanţelor publice.
Cotidianul.ro: Doar 38 din cele 2.862 de comune îşi pot acoperi cheltuielile de funcţionare din venituri proprii. Este aceasta dovada unui model administrativ greşit sau mai degrabă rezultatul unei politici fiscale şi bugetare care menţine deliberat ruralul dependent de centru?
Aţi atins un punct critic în discuţia privind aşa-zisa reformă administrativ-teritorială. Sunt unele voci în spaţiul public, nu neapărat numeroase, dar foarte vocale şi care beneficiază de multă expunere în mass-media. Principalul argument care se invocă în favoarea aşa-zisei reforme administrativ-teritoriale este că unele unităţi administrativ-teritoriale nu îşi acoperă cheltuielile de funcţionare din veniturile proprii. Prin dezinformare, ni se induce ideea că doar unele unităţi administrativ-teritoriale sunt în această situaţie, de regulă cele mai mici – comunele.
În schimb, altele, de regulă cele cu mulţi locuitori se pot susţine singure şi ar fi, chipurile, viabile. Realitatea financiară a României este cu totul alta: 0 din 41 de judeţe îşi acoperă cheltuielile de funcţionare din venituri proprii, 2 din cele 103 municipii (Bucureşti şi Oradea), 8 din 216 oraşe şi 38 din 2.862 de comune. După cum se poate observa, aproape toate (98,55%) dintre cele 3.221 de unităţi administrativ-teritoriale se află în această situaţie! Pe această linie de gândire ar trebui să desfiinţăm toate judeţele şi mai toate municipiile şi oraşele. Nu este absurd?!
Cotidianul.ro: Comunele administrează 87% din teritoriul României şi aproape jumătate din populaţie, dar gestionează doar 21% din cheltuielile de funcţionare ale administraţiei locale. Ce spune acest dezechilibru despre priorităţile statului român?
Dr. Iulian Stănescu: Cheltuielile totale de funcţionare ale administraţiei publice locale sunt împărţite astfel: comunele – 47% din populaţie, 21% din cheltuielile de funcţionare; municipiile şi oraşele – 53% din populaţie, 52,7% din cheltuielile de funcţionare; judeţele (consiliile judeţene) – 26% din cheltuielile de funcţionare.
În toate ţările, cheltuielile de funcţionare ale marilor aglomerări urbane sunt mai mari deoarece aici întâlnim servicii publice scumpe, care sunt aproape imposibile de furnizat în regim privat – încălzire centralizată, transport public, drumuri şi infrastructură de interes local. Revenind la statul român, dacă privim parcursul istoric al României de la 1859 şi până în prezent, mediul rural a fost cel care a suportat cea mai mare parte a costurilor economice (inclusiv fiscale) şi sociale ale modernizării statului, urbanizării, industrializării şi, mai aproape de zilele noastre, ale tranziţiei la capitalism. Între altele, unul dintre rezultate a fost o întârziere istorică de dezvoltare. În 1990, imensa majoritate a oamenilor de la sate încă trăiau ca în perioada premodernă – fără apă curentă, canalizare, gaze naturale, drumuri desfundate etc.
Proces viguros de recuperare a decalajelor istorice de dezvoltare
În prezent, România înregistrează inegalităţi sau disparităţi majore între mediile de rezidenţă: nivelul veniturilor, şansa de a merge la o şcoală mai bună sau la un spital bun, ca să dau doar câteva exemple, este determinat mai degrabă de unde te naşti decât de ce poţi face în meseria, profesia sau ocupaţia pe care o ai. Cu toate acestea, în ultimele două decenii a avut loc un proces viguros de recuperare a decalajelor istorice de dezvoltare, de aducere a satului românesc în modernitate, proces impulsionat atât de către autorităţile centrale, cât mai ales de către primarii de comune.
În opinia mea, aici este una dintre principalele realizări ale perioadei scurse de la Revoluţie, despre care se vorbeşte prea puţin. Voi da un singur exemplu: proporţia gospodăriilor de la sate cu baie în interiorul locuinţei – 8% în 1992, 72% în 2024. Este rezultatul conjugat al programelor naţionale (PNDL, Anghel Saligny), atât de contestate cam de aceleaşi cercuri care promovează aşa-zise reforme administrativ-teritoriale, şi al fondurilor europene.
Cotidianul.ro: Propuneţi impozitarea mai curajoasă a marilor averi şi profituri, după modelul Occidentului. De ce credeţi că România evită constant astfel de măsuri şi cine câştigă din menţinerea acestui status quo?
Dr. Iulian Stănescu: România se zbate într-o problemă fiscală majoră. Deficitul public este mare (7-9% din PIB), iar datoria publică a atins cote alarmante (60% din PIB) pentru o ţară periferică în economia europeană, sensibilă atât la şocuri externe, cât şi la decizii interne greşite. Problema este cât se poate de reală, iar riscul este de grecizare – scăparea de sub control a datoriei publice, urmată de vânzarea la preţuri dezavantajoase a unor părţi din avuţia publică şi austeritate perpetuă. Orice problemă are, cel mai adesea, mai multe soluţii.
Unele pot fi mai bune, altele mai puţin bune. Pacientul se face bine mai devreme, mai târziu sau chiar deloc. În cazul nostru, este clar că avem o diferenţă (prea) mare între veniturile fiscale (din impozite şi taxe) şi cheltuielile publice. Pe de o parte, FMI, Banca Mondială şi Consiliul Fiscal ne spun la unison că avem veniturile fiscale prea joase, nu cheltuielile publice prea mari. Pe de altă parte, premierul Ilie Bolojan, USR şi anumiţi formatori de opinie susţin contrariul – cheltuielile publice sunt prea mari. Trăim în era internetului şi cititorii noştri pot afla singuri răspunsul printr-o căutare pe Eurostat sau printr-o întrebare către un asistent AI.
Realitatea este că România a avut venituri fiscale de circa 29% din PIB în 2024, comparativ cu media statelor membre UE de 40% din PIB, pe când cheltuielile publice totale au fost de 44% din PIB, faţă de media statelor membre UE de 49% din PIB.
Mirare şi ridicări de sprâncene
Revenind la întrebarea dvs., Manifestul Asociaţiei Comunelor din România şi al Asociaţiei Stabilitate, Armonie, Tradiţii (SAT) din 2024, la care am avut onoarea să fiu coautor, oferă 7 categorii de soluţii pentru reforma sistemului finanţelor publice locale, care se înscriu în linie cu recomandările FMI, Banca Mondială şi Consiliul Fiscal, între care şi creşterea veniturilor fiscale prin impozitarea marilor averi şi a marilor profituri. În tot Occidentul, mai ales în Europa de Vest, chiar şi în SUA, cei cu venituri şi averi mai mari plătesc şi impozite mai mari. Dacă veţi merge la Paris, Berlin, Londra sau Bruxelles şi le veţi spune că în România milionarii şi miliardarii în euro au aceeaşi cotă de impunere la impozitul pe venit (10%) precum cei cu salariu minim pe economie (circa 500 euro net), veţi observa mirare şi ridicări de sprâncene.
Avem un sistem fiscal mai apropiat de cel din nordul Africii
Noi clamăm că vrem să fim ca în Occident („vrem o ţară ca afară”), ca România să fie la fel ca ţările din Europa de Vest, cu servicii publice de calitate, dar avem un sistem fiscal mai apropiat de cel din nordul Africii sau din Balcanii de Vest. Nu poţi să ai sistemul fiscal din Macedonia de Nord, dar spitale şi şcoli ca în Franţa sau în Germania! România a evitat constant astfel de măsuri în ultimii 20 de ani din cauza unui consens politic şi ideologic în jurul unui stat minimal, care îşi subfinanţează cronic serviciile publice şi este incapabil să ofere suficientă bunăstare cetăţenilor săi. Iar a cărui soluţie de preferinţă în situaţii de criză constă în austeritate. Cine câştigă, mă întrebaţi?
Marile corporaţii şi câştigătorii tranziţiei – cei care au beneficiat din plin de privatizare, restituirea proprietăţilor, afaceri cu statul etc. Cei care pierd: majoritatea covârşitoare a populaţiei, îndeosebi cei săraci şi lipsiţi de putere, între care regăsim şi imensa majoritate dintre locuitorii satelor. Cum lucrurile nu se schimbă, mulţi români îşi pierd speranţa de mai bine: unii emigrează, alţii aleg să facă mai puţini copii sau deloc. După care ne plângem că scade numărul de locuitori, că se depopulează oraşele şi satele…
Cotidianul.ro: În timp ce se discută despre desfiinţarea sau comasarea comunelor, dvs. vorbiţi despre combaterea evaziunii, eliminarea privilegiilor fiscale şi digitalizare. Nu riscăm să reformăm structura administrativă fără să atingem, de fapt, problema reală a resurselor?
Dr. Iulian Stănescu: Problema reală ţine de nivelul resurselor şi de modul în care acestea sunt împărţite. Indiferent de cum trasăm pe hartă unităţile administrativ-teritoriale, din două sau mai multe sărăcii nu vom obţine decât o altă sărăcie, eventual mai dură. O altă soluţie falsă, păguboasă, dar insistent promovată în spaţiul public este cea de regionalizare administrativă a României. Ţara noastră a experimentat de trei ori în secolul trecut o structură a statului pe 4 paliere, inclusiv regiunea administrativă.
A încercat-o ocupantul militar german în Primul Război Mondial, a încercat-o regele Carol al II-lea în timpul regimului său de dictatură regală, au încercat-o comuniştii în perioada 1950-1968 prin copierea modelului sovietic. Toate trei s-au dovedit eşecuri. Într-un final, s-a revenit la structura pe care statele române au cunoscut-o încă din timpuri străvechi: guvern central, judeţe şi comune (sate). Nu ne cunoaştem istoria şi riscăm să repetăm greşelile din trecut…
Dacă am desfiinţa jumătate din comunele din România, impactul asupra deficitului ar fi aproape insesizabil
Iar ca să mă refer concret la comune, cheltuielile lor de funcţionare sunt de 1,2% din PIB. Cel mai adesea se vehiculează ideea că prin comasarea unui număr mare de comune s-ar reduce cheltuielile salariale şi s-ar realiza mari economii, capabile, chipurile, să facă minuni în reducerea deficitului. În realitate, cam jumătate dintre posturile ocupate la nivelul comunelor sunt asistenţii personali ai persoanelor cu handicap grav. Aceste posturi nu vor dispărea indiferent dacă avem 2.862, 2.000 sau chiar 1.000 de comune.
Dacă ne referim strict la angajaţii din aparatul de lucru al primăriei (funcţie publică sau funcţie contractuală), atunci cheltuielile de personal ale tuturor celor 2.862 de comune din România înseamnă doar aproximativ o treime de procent din PIB, adică în jur de 0,35%. Chiar dacă am desfiinţa jumătate din comunele din România, impactul asupra deficitului ar fi aproape insesizabil! Tocmai de aceea, manifestul din 2024 indică unele soluţii concrete şi viabile, cum ar fi reducerea cu circa o pătrime a numărului de consilieri locali.
România are grave probleme legate de modelul său economic
Astfel, s-ar obţine economii mai mari decât prin desfiinţarea celor 500 de comune cu cel mai mic număr de locuitori. Iar impactul negativ asupra serviciilor publice furnizate cetăţenilor ar fi inexistent, deoarece aceştia sunt demnitari, iar nu oameni care lucrează în primărie. Iar ca să închei pe subiectul economiilor iluzorii din comasarea unui mare număr de comune, observ că pe primul loc nu se pun oamenii şi nevoile lor, ci banii. De aceea, întreb: dacă pentru o adeverinţă trebuie să mergeţi 30 km în loc de 5 km, cine economiseşte?
În fapt, România are grave probleme legate de modelul său economic, de volumul exporturilor, de nivelul tehnologic al activităţii economice, de nivelul de capitalizare şi profit în sectorul firmelor. Rezolvarea acestor probleme structurale nu are nimic de-a face cu numărul de comune…
