Există un banc care circulă printre Gen Z. Un adolescent îşi întreabă părinţii: „Voi ce făceaţi înainte să aveţi televizoare, stăteaţi toată ziua pe net?”
Noi, crescuţi pe calificările din anii ’90, îi întrebam pe ai noştri: „Cum aţi trăit 20 de ani fără Mondial?”. Zâmbeau obosit. „Greu. Mereu pierdeam la ultimul meci.” Acum am depăşit deja 30. Şi nici măcar nu mai pierdem doar la final.
15 noiembrie 2025 n-a mai semănat cu 15 noiembrie 1989. Atunci, Bucureştiul era un oraş înfometat, rupt, cu lumina stinsă şi cu răbdarea aproape terminată. Astăzi trăim într-un oraş aglomerat, luminos, colorat şi, paradoxal, mult prea confortabil ca să ne mai doară fotbalul până la os.
Dar atunci Hagi, Balint sau Sabău ne-au învăţat că, în plin gri, poţi respira victorie măcar pentru 90 de minute. Acum, Hagi, Man şi Mihăilă ne arată că limita destinului e elastică doar pentru cine are mintea şi corpul antrenate să treacă prin zid.
Am crezut într-o posibilă calificare dintr-un singur motiv: Mircea Lucescu. Altfel, nu aveam cum. Formatul competiţional e şi el crud: spre deosebire de Euro, la Mondial merge doar prima.
Aici era nevoie de Mircea. De omul care nu doar a văzut fotbalul mare, ci a şi rezistat în el. Există antrenori buni, cu rezultate slabe, dar pe care îi placi. Problema era dacă Lucescu putea, la 80 de ani, să fie lucid şi curajos exact când adversarul cerea asta.
Ne-am bucurat, da, când am picat cu Austria. În mintea noastră s-a înfipt instant povestea cu Italia din 1983 când am lăsat acasă campioana mondială. Nu mai avem Balaci, nu mai avem Bölöni. Dar cu Nea Mircea pe bancă, speram măcar la o tactică genială făcută cu pixul, pe colţul mesei, cum îi place lui. Cu nea Mircea pe bancă nu ne era frică să fim David, în faţa lui Goliat.
Doar că mandatul lui nu a adus nimic din toate astea. A părut că prezenţa lui rezolvă de la sine jumătate din problemă. N-a rezolvat.
Edi Iordănescu, cu toate limitările lui, pusese un pic de disciplină, un pic de rigoare. La Lucescu nu vezi nimic nou: nici mentalitate, nici organizare, nici un soi de disciplină de vestiar.
În Liga Naţiunilor am avut adversari slabi, ca atare concluziile n-au fost relevante. În preliminarii, adevărul s-a văzut în două meciuri: Austria şi Bosnia. Am pierdut trei din patru.
Mircea n-a mai fost Mircea, voievodul istoric. N-a mai fost ”şeful de bandă” al lui Ioan Chirilă, n-a mai fost selecţionerul care transforma haosul în ordine şi ordinea în victorie. A rămas doar cu acelaşi ghinion care îl urmăreşte în momentele decisive, o umbră care parcă îl aşază mereu în aceeaşi poză: aproape, dar nu destul.
Barajul? Să fim serioşi... Ca să ajungi în America îţi trebuie un magician. Şi nu unul de scenă, ci unul care găseşte coerenţă acolo unde echipa pare obosită, descusută, fără combustibil emoţional.
Biblia spune să citeşti semnele cerului. Ce am văzut în aceste preliminarii nu sunt semne. Sunt avertismente. Şi, dacă suntem puţin sinceri, pare că e cazul să pregătim umbrelele.
(Marius Coţa)
