Crăciunul, una dintre cele mai iubite sărbători, nu este doar o celebrare creştină, ci o îmbinare fascinantă de tradiţii străvechi, festivaluri păgâne şi obiceiuri moderne. De la origini romane şi celtice până la tradiţiile practicate în România acum un secol şi jumătate, Crăciunul a evoluat ca o poveste complexă, plină de simboluri şi semnificaţii.
Originea cuvântului „Crăciun”
Etimologia termenului „Crăciun” a generat numeroase teorii. Una dintre cele mai vehiculate ipoteze sugerează că provine din latinescul „creationem” (creaţie), reflectând simbolismul creştin al reînnoirii prin naşterea lui Hristos. Alte teorii leagă cuvântul de rădăcini autohtone sau de limba albaneză, unde „kërcum” înseamnă trunchi de copac – o aluzie la tradiţia buturugii aprinse în Ajunul Crăciunului, o practică ce simboliza regenerarea naturii.
Istoricul Victor Kernbach subliniază că sărbătoarea creştină a fost fixată pe 25 decembrie pentru a înlocui Saturnaliile romane şi celebrarea „Dies Natalis Solis Invicti” (Ziua de Naştere a Soarelui Invincibil). Această dată, asociată cu solstiţiul de iarnă, marca victoria luminii asupra întunericului.
Crăciunul în Muntenia acum 150 de ani
În secolul al XIX-lea, pregătirile pentru Crăciun începeau imediat după Sfântul Dumitru, când gospodarii adunau lemne şi puneau la păstrare provizii pentru iarnă. Jupân Ghiţă, porcul crescut special pentru Ignat, devenea punctul central al festinului, iar pivniţele erau umplute cu vin, murături şi bunătăţi.
Leonida S. Georgescu, un ploieştean din acea vreme, descria în amănunt cum gospodinele pregăteau brânza, prunele uscate, nucile şi gutuile, iar pe 20 decembrie, Ignatul, se sacrificau porcii. Ziua culmina cu prepararea cârnaţilor, sarmalelor şi caltaboşilor, alături de osânza care era topită şi folosită pentru diverse reţete.
De Crăciun, oamenii mergeau la biserică, iar masa festivă era plină de mezeluri, fripturi şi vin. Copiii colindau încă din 6 decembrie, cu steaua şi vicleimul, o reprezentare populară a naşterii lui Hristos.
Tradiţii precreştine: O moştenire a solstiţiului de iarnă
Sărbătorile solstiţiului de iarnă erau marcate de focuri uriaşe, mese bogate şi ritualuri care alungau întunericul şi frigul. La romani, Saturnaliile (17–23 decembrie) erau un amestec de petreceri şi inversarea rolurilor sociale, în timp ce druizii celţi venerau vâscul, considerat protector al oamenilor. În nordul Europei, sărbătoarea Yule era dedicată renaşterii soarelui, iar copacii verzi simbolizau fertilitatea şi continuitatea vieţii.
Cum s-a „modernizat” Crăciunul
Brazii de Crăciun, împodobiţi cu lumânări şi globuri, au apărut în Germania în secolul al XVII-lea şi s-au răspândit rapid în Europa. În România, primul brad documentat a fost cel de la palatul regal, în 1866. Cadourile şi ilustraţiile festive au devenit populare abia în secolul al XIX-lea, iar sărbătoarea s-a transformat treptat într-un fenomen comercial global.
Figura lui Moş Crăciun îşi are rădăcinile în tradiţia precreştină şi în Sfântul Nicolae. Prin influenţa olandezilor şi a englezilor, acest personaj a evoluat în bine-cunoscutul Santa Claus, un simbol al generozităţii şi al bucuriei sărbătorilor.
Moştenirea Crăciunului în prezent
Astăzi, Crăciunul este o combinaţie de obiceiuri vechi şi noi. De la colindele tradiţionale româneşti până la brazii împodobiţi şi darurile colorate, fiecare element poartă cu sine o poveste. În esenţă, sărbătoarea rămâne un prilej de a celebra lumina, generozitatea şi legătura dintre generaţii.
