De ce bolnavii de Alzheimer nu îşi mai recunosc familia? O nouă teorie biologică ar putea explica acest simptom dramatic

Un studiu recent aduce o posibilă explicaţie biologică pentru unul dintre cele mai dureroase efecte ale bolii Alzheimer: momentul în care pacienţii încetează să-şi mai recunoască rudele şi persoanele apropiate. O echipă de cercetători de la Facultatea de Medicină a Universităţii din Virginia a identificat, în creierul şoarecilor cu Alzheimer, degradarea unor structuri care protejează neuronii într-o zonă precisă a hipocampului, proces ce pare să ducă direct la pierderea memoriei sociale.

În experimentele preclinice, blocarea distrugerii acestor structuri a împiedicat complet apariţia deficitului la animalele tratate.
Publicată în revista Alzheimer’s & Dementia, cercetarea arată că dificultatea pacienţilor de a recunoaşte feţe, nume sau legături afective – o funcţie cognitivă numită memorie de recunoaştere socială – este corelată cu deteriorarea unor structuri protectoare din jurul neuronilor unei zone cerebrale specifice. Mai mult, echipa a demonstrat că intervenţia asupra acestui mecanism, în cazul şoarecilor, previne total instalarea simptomului.

Rezultatele sugerează că pierderea capacităţii de a identifica persoanele apropiate ar putea apărea ca urmare a deteriorării reţelelor perineuronale, microstructuri alcătuite din proteine şi carbohidraţi care consolidează legăturile dintre neuroni şi susţin circuitele memoriei. Aceste structuri învelesc neuronii implicaţi în recunoaşterea socială dintr-o zonă foarte restrânsă a hipocampului, cunoscută sub numele de CA2.

În cazul şoarecilor 5XFAD – un model experimental pentru Alzheimer – cercetătorii au observat că aceste reţele încep să se dezactiveze în jurul vârstei de şase luni. Animalele îşi pierdeau capacitatea de a recunoaşte exemplare întâlnite anterior, în timp ce alte forme de memorie, precum recunoaşterea obiectelor, rămâneau neafectate.

Pentru a verifica dacă degradarea reţelelor perineuronale este cauza pierderii memoriei sociale, nu doar o consecinţă a bolii, cercetătorii au distrus selectiv aceste structuri în regiunea CA2 a unor şoareci sănătoşi. Animalele au încetat să-i mai identifice pe alţii, deşi nu prezentau alte semne patologice. După aproximativ două săptămâni, când structurile s-au refăcut în mod natural, memoria socială a revenit.

Această reversibilitate oferă un motiv de optimism. Dacă neuronii rămân funcţionali, dar îşi pierd protecţia, restaurarea reţelelor ar putea permite recuperarea funcţiilor afectate, spune Harald Sontheimer, autorul principal al studiului şi conducătorul Departamentului de Neuroştiinţe de la Universitatea Virginia, subliniind că descoperirea reprezintă „o nouă ţintă terapeutică”.

Analizele genetice au arătat că degradarea acestor structuri este provocată de hiperactivarea metaloproteinazelor matriciale (MMP), enzime descrise ca nişte „foarfeci moleculari” capabile să remodeleze ţesuturile. În creierul afectat de Alzheimer, activitatea excesivă a MMP accelerează distrugerea reţelelor protectoare.
La oameni, deteriorarea acestor structuri ar putea deveni un indicator timpuriu pentru diagnostic sau pentru evaluarea eficienţei tratamentelor, susţin autorii.

Pentru a testa ipoteza, şoarecii 5XFAD au fost trataţi timp de o lună cu GM6001, un inhibitor cu spectru larg al metaloproteinazelor. Animalele care au primit tratamentul au păstrat intacte reţelele neuronale din CA2 şi nu au prezentat pierderi ale memoriei sociale, spre deosebire de lotul netratat, unde s-au observat degradarea structurilor protectoare şi apariţia tulburărilor cognitive.

Pierderea recunoaşterii sociale în Alzheimer nu înseamnă doar incapacitatea de a recunoaşte feţe, ci şi imposibilitatea de a lega nume, voci, expresii faciale sau relaţii afective – o rupere dureroasă a conexiunilor emoţionale dintre pacient şi familie.
Surprinzător este faptul că zona CA2 este printre cele mai puţin afectate de plăcile beta-amiloid, depuneri proteice caracteristice bolii Alzheimer, deşi acestea sunt abundente în alte regiuni ale hipocampului, pe care s-a concentrat mare parte din cercetarea ultimelor decenii.
În schimb, degradarea reţelelor perineuronale pare să evolueze independent de acumulările de amiloid, oferind o posibilă explicaţie alternativă pentru unele simptome cognitive.
Cercetătorii consideră că, odată ce se vor dezvolta metode imagistice capabile să vizualizeze aceste structuri în creierul uman, deteriorarea lor ar putea servi drept biomarker timpuriu pentru diagnostic sau pentru monitorizarea progresului terapeutic.

În final, autorii subliniază că dispariţia capacităţii de recunoaştere a celor dragi nu este un fenomen misterios, ci rezultatul unor procese biologice bine definite – activarea excesivă a metaloproteinazelor, degradarea reţelelor perineuronale din CA2 şi perturbarea circuitelor neuronale responsabile de memoria socială. Înţelegerea acestor mecanisme ar putea deschide drumul către intervenţii capabile să prevină acest simptom devastator al bolii Alzheimer.