Avem de ales între două abordări. Prima este cea de tip tradiţional în termenii căreia, spre exemplu, România ca "stat asumat" ce, în viziunea ministrului său de externe, n-are ce face şi îşi va asuma ascultătoare partea de cheltuieli, aşa cum i se va trasa de către organele, organismele şi organizaţiile superioare.
Cealaltă abordare ar fi una pe care nu ştiu dacă liderii noştri politici visează măcar să şi-o permită: negocierea poziţiei viitoare a României pe lista de deconturi pe care lumea întreagă va trebui s-o achite pentru compensarea pierderilor naţionale combinate cu cele rezultate din evoluţiile dezastruoase din zonele comerciale şi financiare internaţionale, mânate neobosit din spate de cursul galopant al inflaţiei.
